Nu suport Revelionul. Simt că îmi răsuceşte mâna la spate şi îmi pune cuţitul în coaste, în timp ce îmi şopteşte ameninţător în ureche: „Tu ce ai de gând să faci în noaptea asta?” Iar eu mă bâlbâi, ca un elev scos la tablă: „Păi, să vezi, eu nu ştiu…nu m-am pregătit…”
Plus că îmi crează aşa, o stare de confuzie. E un sfârşit sau un început? Să mă întristez sau să mă bucur? Nu întâmplător, cel mai reuşit Revelion la care am fost vreodată e cel la care am băut aşa de multă tequilla încât nu îmi mai amintesc nimic (decât că, după spusele prietenilor, vorbeam perfect franceza, limbă pe care, în stare de trezie, n-o stăpânesc absolut deloc.)
Un alt Revelion de succes a fost unul în care, după ce ne-am hotărât cu greu să mergem în club, am constatat că avem masa…lângă toaletă! Inutil să spun ce an a fost cel care a urmat.
E adevărat, şi eu sunt cam ciudată. Când mi se pune cuţitul la gât să mă distrez taman atunci mă apucă ditai depresia. Când e ziua mea, mi-aş închide telefonul, când e o nuntă, părul nu-mi stă nicicum, îmi pun vin pe rochie şi ketchup pe pantofi, şi când e Revelion…ei bine, când e Revelion aş dormi mai abitir ca în oricare altă noapte.
Aşa că, dragă Revelion, dacă ai pretenţia să te aştept înţolită şi cu piftia pe masă, doar atâta vreau să-ţi spun: o să mă găseşti în halatul meu roşu şi în papucii mei pufoşi, în casă am doar o sticlă de vin şi nişte ciocolată cu marijuana şi, după ce voi băga anul ăsta sub preş, mă duc să mă culc. Noapte bună!
sursa foto: www.housegoeshome.com
Nu sunt comentarii