Keep it simple...

Mamă în facultate… (Guest post by Cristina Severin)

Am citit ce a scris Bianca Morus despre peripeţiile ei la primul copil şi cred că orice mama poate edita tomuri întregi despre această experienţă memorabilă. Când am
născut-o pe Diana, eram în al anul al doilea la facultate. Sesiunea de iarnă m-a prins în luna a noua: când aveam examen scris, ca să intru şi să ies din banca, trebuia să se
ridice tot rândul în picioare. La maternitate m-am dus cu o carte după mine, m-am gândit că după ce nasc, o să mă plictisesc de moarte. Ştiam, în ignoranţa mea crasă, că trebuie să-I dau copilului să mănânce la intervale regulate de timp, dar am socotit eu că mai mult de un sfert de ora de alăptare n-are cum să-mi ia: eu cu treaba mea, copila cu treaba ei. Dacă va mai spun că aceste lucruri se întâmplau la începutul anilor ’90, când nu existau pamperşi, o să realizaţi imediat că aproape doi ani n-am avut un minut liber: pentru mămicile mai tinere, când nu existau pamperşi, se foloseau scutece, care, după fiecare folosinţă, se spălau, apoi se fierbeau, apoi se călcau şi apoi o luai de la capăt într-o nebunie care nu se mai termina niciodată. Mai mult decât atât, aveam o maşină de spălat mică, de plastic,  care curenta. Cred că multiplele şocuri electrice zilnice au avut un efect benefic cumva, pentru că privind înapoi la ce muncă de nebuni am făcut ca să crească copilul Diana, mă întreb şi-acum cum de n-am ajuns să târai un galoş după mine pe stradă şi să vorbesc mieros cu el în timpul plimbării.  Bafta mea cea mai mare este că barzei chioare îi face Dumnezeu cuib: nu ştiu dacă aţi mai pomenit aşa ceva, dar din ziua în care am adus-o acasă de la maternitate, Diana a dormit de la 23,30 până la 6,30 neîntrerupt. Şi-n general a fost un bebeluş înţelegător, cu excepţia zilelor în care trebuia să învăţ: când vedea că pun mâna pe cărţi sau cursuri, urla de parcă şedea în urzici, nu în pătuţ. N-a fost uşor deloc, mai ales că în primele şase luni n-am avut ajutor de niciun fel. Partea bună este că ştiu să cresc un copil. Şi la orice ora din zi şi din noapte disting plânsetul de foame al unui bebeluş de plânsetul de durere sau de plictiseală şi să rezolv fiecare caz în parte. Şi pentru că m-am descurcat, o mare  contribuţie a avut-o nemuritoarea carte “Mama şi copilul”, ai cărei autori sunt dr. Emil Căpraru şi regretata Herta Căpraru. Nu am avut ocazia să îi mulţumesc niciodată: chapeau, domnule doctor!

P.S. Ea e Diana. A mea:)

diana

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

4 Comentarii

  • m.i. 6 iulie 2015 at 11:14 AM

    Experienta mea cu primul copil se aseamana cumva cu cea povestita de Bianca. Eu am nascut in plina sesiune de examene (ultima) din anul IV. Stiam ca nu ma voi putea duce la toate examenele sau colocviile, stiam ca nu-mi voi putea sustine licenta, stiam ca asta insemna repartizare fara licenta, adica ultimul post, cel refuzat de toti ceilalti colegi. Insemna ca muncisem degeaba 3 ani pentru o medie buna. Ca atare, m-am mutat la ff ( fara frecventa, pentru cei mai tineri!) . Asta a insemnat un an in plus, noroc ca mi s-au echivalat cateva din examenele pe care le dadusem deja la cursurile de zi. Desi stateam cu parintii, cu fratele meu si cu sotul, bimeinteles, toata ziua eram doar eu si copilul. Stiu cum e cu scutecele, cu trambalat caruciorul pe scari, cu mancare pasate prin sita, pana am facut bataturi la degete, cu laptele care nu se gasea si trebuia sa alergam sau sa apelam la cunostinte, cu umilinta indurata pentru o amarata de saptamana de concediu medical, sa pot sta cu copilul mai mult decal cele 150 (parca) de zile de concediu de maternitate( trecerea la ff a insemnat obligatoriu si angajare) . Invatatul era pe afara, cu caruciorul, prin parculetele din cartier! Vai de el, invatat! Sau seara, in bucatarie, ca doar in celelalte camere dormea cate cineva( v-am spus ca stateam la gramada!) .
    Ce-as mai fi stat eu acasa 2 ani, cu fiecare copil! Teoria ca statul incuraja natalitate era doar teorie, in rest erai cam pedepsita, nu erai ”productiva”!

  • m.i. 6 iulie 2015 at 10:32 PM

    Nu ma plang, doar mi-am adus aminte de mine, citind articolul, cum e sa fi mama studenta, la 23 de ani neimpliniti! Probabil ca subconstientul a lucrat, de vreme ce mi-au trebuit 10 ani pana sa ma hotarasc sa mai fac un copil! :)))

  • Cristina Severin 6 iulie 2015 at 11:51 PM

    La mine au fost nevoie de 12 ani ca sa am curaj sa mai fac unul :))

  • Comenteaza