Keep it simple...

Cum ajung copiii supraponderali, ep. 3

Raluca Chiscu, psiholog specializat în tulburările de comportament alimentar, ne vorbeşte astăzi despre plăcerea de a mânca şi cum îi facem faţă.

 

Cum putem convinge un copil că unele alimente(dulciuri) dăunează sănătăţii şi cum să-l convingi să renunţe la ele? Când e cazul să ne îngrijorăm şi care este vârsta la care trebuie să intervenim?

 

Nu recomand nimănui să se priveze de plăcerea de a mânca ciocolată sau prăjituri, pentru că privarea alimentară nu face parte dintr-un regim de viață sănătos (psihic!). Dimpotrivă, recomand tuturor oamenilor, mici sau mari, să se bucure de mâncarea pe care o mănâncă, suntem norocoși să o avem! Este totuși important să ne hrănim având în minte, în primul rând, nevoile organismului, iar în cazul copiilor să ținem cont de etapa de dezvoltare în care se află, pentru a evita să oferim alimente (sau cantități) inadecvate pentru organismul lui. Cred că în consultațiile de pediatrie nu ar trebui să lipsească informațiile despre alimentația potrivită pentru copil, în funcție de etapa de vârstă, ținând cont de faptul că anumite alimente (sau cantități nepotrivite din anumite alimente) pot să afecteze nu doar organismul copilului, ci și funcționarea lui psihică.

Scenariu:

Să zicem că avem o bucățică de ciocolată, pe care o împărțim cu copilul. Copilul știe deja că ciocolata nu e un aliment „interzis„, și că are acces la cantități moderate de ciocolată atunci când îi este poftă. Împărțim cu copilul o bucățică, și îi spunem „Ține bucățica de ciocolată în gură, și las-o să se topească.. apoi spune-mi cum ți se pare? E puțin dulce sau foarte dulce? E puțin sărată? E moale sau e tare?” – în acest fel, îl învățăm pe copil să fie atent la calitatea alimentelor pe care le consumă și la senzațiile fizice pe care le simte atunci când mănâncă. Putem face asta și cu alte alimente. Apoi îi spunem „mi-a plăcut ciocolata asta, o să mai mâncăm”. Cel mai probabil, copilul va spune „Eu mai vreau ACUM!” (da, copiii vor totul acum, iar noi îi vom ajuta să învețe să amâne). Noi putem răspunde „Am terminat porția pentru astăzi, vom mânca și mâine / poimâine!”, sau „Mai e doar o bucățică, pe care i-o vom lăsa lui tati / mami / buni”. Dacă îi spunem că vom mânca și mâine, atunci îi dăm și a doua zi, în nici un caz nu îl mințim. Repetând acest scenariu, copilul învață: să se bucure de alimentele pe care le mănâncă, fiind atent la organismul său (prevenind astfel mâncatul compulsiv); că are acces la alimentele care îi plac, și din nou, prevenim mâncatul compulsiv; că poate să amâne satisfacerea poftei sau (varianta 2) să împartă cu cei dragi. Și astfel, mâncatul de dulciuri devine o experiență de învățare a unor abilități, în loc să devină o experiență de frustrare și vinovăție.

Mulți părinți doresc să-și convingă copiii să-și controleze singuri alimentația, să hotărască singuri să se oprească din mâncat dulciuri, chiar dacă le au la dispoziție. Să zicem că cineva v-ar da cheile unui Ferrari, și v-ar spune că este al dvs, dar nu aveți voie să-l folosiți. Cum v-ați simți? Probabil frustrat/ă. Probabil că v-ați dori să conduceți un Ferrari mai mult decât oricând. Pentru că sunteți adult, veți reuși însă (sper) să nu îl folosiți. Pentru copii, acest lucru (să-i spunem capacitatea de autocontrol) necesită timp și sprijin din partea dvs, și nu este de așteptat la vârste fragede (autocontrolul începe în perioada preșcolarității, și este dobândit în măsura în care este exersat, cu ajutorul părinților; amânarea satisfacerii poftei și distragerea atenției, însoțită de laude pentru reușită, este o modalitate de exersare a autocontrolului).

În mare parte, bunele obiceiuri alimentare se dobândesc în familie, fiind responsabilitatea părintelui să-i ofere copilului acele alimente pe care le consideră adaptate pentru vârsta copilului. Altfel spus, părintele este cel care cumpără, gătește și oferă mâncare, nu copilul. Părintele pune la dispoziția copilului anumite alimente (toate adaptate nevoilor copilului), iar copilul alege ce să mănânce dintre aceste alimente. Să luăm un exemplu: la masa de prânz pun pe masă orez cu legume, salată și piept de pui. Copilul va alege dacă și ce va manca dintre aceste alimente (pentru că nimeni nu poate ști mai bine decât el dacă îi este foame sau nu!). Nu poate să aleagă să mănânce prăjitură, pentru că ea nu este pe masă, dar are dreptul să aleagă să mănânce doar orezul, sau chiar să nu mănânce nimic. În timp, copilul se obișnuiește să mănânce ceea ce mănâncă și părinții lui, respectiv ceea ce i se oferă.

Totodată, este important să ținem cont și de dorințele lui, să-i oferim posibilitatea de a alege între 2 feluri de mâncare: „Ce preferi astăzi la prânz, cartofi copți sau piure?”, „Legume la cuptor, sau legume la grătar?”, „Vrei să mâncăm pizza sau paste cu brânză și sos de roșii?„.

Părinții pot fi îngrijorați atunci când copilul scade în greutate, sau medicul pediatru constată că nu se dezvoltă conform graficelor de dezvoltare, sau atunci când copilul ia în greutate și devine supraponderal. Ambele situații necesită în primul rând investigații medicale, iar dacă se constată că este o problemă de alimentație, este necesară intervenția unui medic nutriționist (insist pe cuvântul „medic”, persoană care își pune parafa pe recomandările pe care le face, și nu consilieri de nutriție sau specialist în nutriție) și a unui psiholog sau psihoterapeut. Dacă vorbim de copiii până la 10 -11 ani, care sunt supraponderali (situație frecvent întâlnită în România, conform statisticilor), intervenția se poate face doar cu părinții, nefiind necesară implicarea copiilor (părinții învață cum să dezvolte un program de mese regulate, cum să gestioneze momentele în care copilul mănâncă de plictiseală sau de supărare, cum să-l implice în activități fizice plăcute, etc). În astfel de cazuri este necesar, de regulă, ca întreaga familie să-și schimbe obiceiurile alimentare, și nu este de așteptat ca un copil să poată gestiona singur această problemă.

Dacă vorbim de un adolescent, este necesar să implicăm adolescentul și părinții / familia, deopotrivă. Accentul trebuie pus pe dezvoltarea unui regim de viață sănătos, și nu pe greutate sau pe forma corporală, pentru că un om slab nu este neapărat un om sănătos, așa cum un om supraponderal nu este neapărat un om bolnav. Regimul de viață (alimentație echilibrată, mișcare fizică, stare de bine psihică, etc) este mai important decât greutatea corporală. Pe acest lucru trebuie să punem accent, și pentru a preveni adoptarea ideii absurde că „e bine să fii slab, indiferent de metoda prin care obții acest lucru„.

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza