Problema noastră, a părinţilor, e că uităm. Am uitat cum nu făceam nimic când eram la mama acasă, am uitat cum mânjeam pereţii cu postere lipicioase cu Richard Gere si Bon Jovi, am uitat cum aruncam pungi cu apă în capul vecinilor nevinovaţi, am uitat cum fugeam la bairamuri prin bloc. Eram nebuni dar am uitat. Şi pretindem copiilor noştri cuminţenie când ei nici nu ştiu ce-i aia nebunie.
De câte ori merg la ai mei, mă uit la poze vechi. Şi mă şochează de fiecare dată cât de liberi am fost crescuţi noi, în ciuda restricţiilor din acea perioadă.
Io urlând după bere. Uneori nu mi se dădea 🙂 Acum nu-mi mai place
Dar problema adevărată ştiţi care e, de fapt? Că aceşti copii din zilele noastre nu fac absolut nicio tâmpenie din cele descrise mai sus. Singura similitudine găsită între pozele cu mine când eram mică şi cele cu Matei este cea de mai jos.
Io exprimâmdu-mă
Matei exprimându-se
Ca fapt divers, eu am avut:
-nasul spart
-genunchii rupţi
-m-am opărit de două ori
-mâna arsă pe reşou
-buza spartă
Matei a avut:
-nişte febră
-câteva alergii
-o indigestie
Nu sunt comentarii