How they beat us

Moșule, ce naiv ești!

Venirea Moșului e o chestiune care necesită, după cum se știe, multe pregătiri, agitație și retrospective.

Matei are un ritual aparte în fiecare an, ritual care implică mai multe etape, pe care el le respectă cu conștiinciozitate.

 

Întâi se face o listă așa, de bază, cu rugăminți. Se trec în special cele mai complicate și scumpe lucruri, înșirate pe vreo trei coli A4, listă la care se muncește cu sârg preț de vreo săptămână. În acest punct, atitudinea lui față de propria persoană este în general una concilianta, încrezătoare în forțele proprii, la care se ajunge după o retrospecție sumară a faptelor și întâmplărilor din ultimul an (de genul: „Am mai făcut eu prostii, dar nimic grav.”)

 

Apoi, urmează seria întrebărilor la rafală: „Da’ crezi că am scris bine lista? Crezi că Moșu’ o să înțeleagă? Crezi că e prea lungă? Dar oare n-am scris-o prea târziu și nu mai ajunge la Moșu’? Dar oare are Moșu’ bani să-mi cumpere tot? Dacă sunt prea scumpe?”

Și pentru că aceste întrebări nu primesc niște răspunsuri foarte clare, ci, cel mult niște mormăieli, personajul principal începe să se impacienteze. Că poate, la o adică, n-a fost chiar atât de îngeraș și poate nu ar merita atâtea cadouri. Și ajunge invariabil la concluzia că, poate, a exagerat cu doleanțele.

Prin urmare, se smulge prețioasa listă de pe frigider și se fac ștersături, corecturi, adăugiri și extrageri. Se scot dorințele scumpe (pe principiul “Decât să nu-mi aducă nimic, mai bine să cer ceva mai ieftin”), se trec chestii mai accesibile buzunarului Moșului, dar mai multe, se constată că lista e plină de ștersături și arată ca tema la mate și se ia de la capăt toată operațiunea. Adică se face din nou o listă, și mai lungă și mai alambicată.

 

Când în sfârșit această etapă este încheiată, vine momentul cel mai delicat, cel al introspecției filosofice. „Cred că totuși n-am fost foarte cuminte anul ăsta”, „Mai știi când nu te-am ascultat și mi-am rupt mâna?”, „Nu cred că Moșul o să-mi aducă ceva”, „Cred că Moșul n-o să-mi aducăăăăă nimiiiiiic!”, „Îmi pare rău că nu v-am ascultat!!”, hăhăhăhăăăăăăăăă!

Peste aceste trăiri interioare se trece cu delicatețe și cu multe asigurări din partea noastră că n-a fost dracul chiar atât de negru și neascultarea atât de mare, moșul iartă multe, etc, etc., cu alte cuvinte, mințim cu nerușinare.

 

Și pentru că Matei are o vârstă destul de înaintată (11 ani), nu lipsește desigur, la fel ca în ultimii trei ani, inexorabila întrebare: “Dar Moșul oare există?”, „Cutăriță zice că sunt părinții…”,  întrebare pe care o placăm fără greș cu o altă întrebare: „Păi tu ce crezi?”, pentru că suntem de părere că e bine să descoperi singur niște lucruri.

Numai că micuțul nostru își cunoaște bine interesul și în sinea lui are loc următorul raționament: “De crezut, nu prea mai cred eu, că nu mai am 2 ani, dar dacă recunosc că nu cred în Moșul, asta înseamnă că n-o să mai primesc niciun cadou niciodată. Așa că mai bine mă prefac.”

Și vine și răspunsul, lățit pe un zâmbet pe 16 mm: „Daaaa, cred!”

 

Așa că, și anul ăsta Moșul și-a făcut datoria. Cred că și peste vreo 7-8 ani, un găligan de 1,80 m înălțime și cu mustăcioară va sări din pat la 6 dimineața și va da fuga într-un suflet la bocancii mărimea 45…

 

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza