How they beat us

Fără blonde, deocamdată…

O duminică obişnuită în Ikea, în urmă cu ceva ani. După ora de căscat gura la rafturi, vine şi rândul copilului la distracţie. Mănâncă hot-dog-ul obligatoriu, bea sucul şi se opreşte la jocul de la ieşire. Consolă… PS2… cum s-o numi. Ice Age, două game-controler, doar unul funcţional. În jur, ciorchine, cam 4-5 copii.
Îi explic lui Ch(risti) frumos, să înţeleagă cum e cu cozile, şi ne aşezăm. Primii trei pleacă repede. Pe scăunel rămăsese un băieţel de aceeaşi vârstă cu al meu. După el, ar fi fost rândul lui Ch.
La acel moment apare EA. Blondă, cochetă, cu codiţe şi clame colorate. Ochii mari, căprui, fustiţă de raiat, cizme lungi, cu un pic de toculeţ, pulover cu floricele. O minune…
Fâşneaţă, se învârte un pic în jurul lor. Apoi, atacă. Pe celălalt:
– Pot să mă joc şi eu un piiic?
Pe un ton rugător şi pisicos.
– Mmm… cred… Da’ nu chiar acum…
Şocată probabil de refuz, blonda lu’ mama vrea să plece. Se răzgândeşte însă. Mai încearcă o dată…
– Da’ pot să joc după tineee?
Şi clipeşte des din gene.
Cavalerul bate în retragere.
– Păi întreabă-l pe el…
Şi arată scurt către CH…
Cu un mers de felină, tânăra viitoare divă înconjoară scaunul. Se apropie de Ch, îşi înfăşoară codiţa (blondă) în jurul degetului de câteva ori, şi cu cel mai dulce surâs din lume, îl întreabă pe al meu:
– Auzi, vrei să fii prietenul meeeeeu?…
Fi-miu se încruntă. Îşi întoarce uşor capul, o cântăreşte preţ de două secunde şi îi aruncă, din vârful buzelor…
– Poate… Da’ după ce termin jocul.
 

el
Ea a întors spatele şi a plecat. El a rămas şi s-a jucat. Eu am zâmbit şi am sperat să-l ţină…

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza