How they beat us

Copiii fac lucruri trăznite: CRESC!

Anul ăsta a fost anul în care mi-am dat seama că deja am un copil mare, deși recunosc că nu eram pregătită absolut deloc pentru asta.

Acum, nu vă imaginați că revelația asta m-a lovit pur și simplu într-o bună zi, ci întâmplările mici s-au adunat și m-au tras de mânecă să deschid ochii.

Întâi, a fost rușinea de a fi pupat în curtea școlii, îmbrățișatul în public după care, preocuparea pentru propria freză, închisul în propria cameră, ascultatul de muzică cu căștile pe urechi (nici nu vă spun ce) și, punctual, câteva scene de felul celor de mai jos.

 

Zilele trecute, îmi spune:

  • Mama, știi că ți-am povestit eu despre colegul ăla al meu care e foarte obraznic? (evident că nu știu, pentru că oricum are mai mulți și eu mă pun pe pilot automat când începe să turuie) Dar mint cu nonșalanță:
  • Da, iubitule, sigur că știu!
  • Ei bine, m-a enervat foarte tare. Mi-a zis că am un telefon de doi lei și că lui i-a cumpărat taică-su Iphone 6…

Aici tresar și deodată devin atentă pentru că mă aștept să urmeze o cerere. Dar, surpriză, nu!

  • Și tu ce i-ai zis? întreb eu cu o voce timidă, aparent dezinteresată
  • Și eu i-am zis: „Ei bine, scuză-mă că pe mine nu mă pupă toată lumea-n cur ca pe tine!”

Uuf, răsuflu ușurată în sinea mea și mândră de maturitatea lui.

  • Da, numai că știi că n-ai voie să vorbești așa urât…
  • Da, știu, dar trebuie să recunoști că i-am zis-o!

Da, trebuie, ce să mai…

 

SAU

 

  • Matei, nu vrei să mergem mâine la Therme? Am auzit că au o zonă nouă pentru familii. Sau la tobogane? (de fapt, n-am niciun chef, zona de tobogane mă ucide, dar știu că lui îi place)

Și vine răspunsul năucitor:

  • Nuu, mama, n-am niciun chef, că e aglomerat și obositor, și sunt mulți copii mici care țipă și te înnebunesc…Dar dacă vrei tu neapărat, mergem, că știu că îți place…

Doamnee, inimă, stai locului!

 

SAU

 

  • Matei, vrei să mergem mâine la parada de 1 Decembrie (eu nu suport parada asta, în principal pentru că e frig și în secundar pentru că sufăr de sociofobie, dar, deh, mă sacrific)
  • Nu, mama, că e nebunie, e prea multă lume…și e foarte frig!!

 

SAU

 

  • Matei, dar un film, ceva?
  • Hmm, alea de desene sunt pentru copii mici, la alelalte nu mă lasă. Și mai e și scump. Mai bine ne uităm acasă pe laptop.

 

SAU

 

Mă uitam după o jucărie pentru nepoțel. Matei, de pe margine, chibițează.

Îi zic:

  • Ia uite, Matei, o găleată care fuge și în care arunci hârtii. Ce misto!!

El își dă ochii peste cap și oftează:

  • Hai, mama, tu chiar crezi tot ce vezi în reclame? Pun pariu că e o prostie.

Văd un trenuleț, de plastic, bineînțeles.

  • Dar de ăsta ce zici? Uite, scoate și abur și are și lumini…

Matei, nemilos, dă verdictul:

  • Pfff, toate sunt niște plastice nenorocite! Și costă 150 de lei????? Serios, 150 de lei un plastic chinezesc? Tu nu știi că jucăriile sunt de trei feluri: ori n-o să se joace deloc cu ele că n-or să-i placă, ori o să se joace o zi jumate și o să le arunce undeva, ori o să se joace puțin, o să le strice și dup-aia o să plângă o zi că ar mai fi vrut să se joace cu ele??

 

 

Singura chestiune la care nu am ajuns încă la un acord sunt hainele. În sensul în care aștept să vină momentul în care să-mi zică el: „Auzi, dar mai îmi iei și mie o pereche de adidași că n-am decât patru?”

Acum, nici nu știu. Să mă bucur sau nu? Să mă bucur că a crescut și i-a venit mintea la cap sau să nu mă bucur pentru a început să semene prea mult cu mine?

 

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza