De fiecare dată când bărbăţelul meu (ăla de 5, 6, 7… 10 ani ş-un pic) mă sună din vacanţă, evit instinctiv problemele. Mai pe româneşte, mint. Sunt cu fetele la shopping? Susur, gâfâind, că tocmai cumpăr ceva de mâncare. Savurez o cafea? Oftez şi spun că sunt încă la muncă. Vreau să merg la film? Îl avertizez că am o şedinţă care durează până la 10 seara. Şi tot aşa…
Brusc, azi nu ştiu ce m-a apucat. Cred că e de la vârstă… Am riscat. I-am spus clar si răspicat: „Sunt cu o prietenă la o terasă şi stăm de vorbă. Te sun eu cand termin, iubitul meu?”
Nu vreţi să ştiţi ce a urmat. De la „De ce/cu cine/unde/” până la „Da’ tu nu eşti la muncă?” Şi desigur „Deci de mine nu ţi-e dor, te interesează doar prietenele tale”.
Nu ştiu dacă vouă vi s-a întâmplat aşa ceva. Dar eu cred că e timpul pentru un nou capitol în relatia noastră de mamă-domnişor în devenire. Are şi un titlu: „Fraierele suntem noi. Ei doar profită.”
2 Comentarii
Credeam ca sunt singura! Pustiul e un adevarat Othelo. Cum sa plec fara el, sa stau fara el, sa respir fara el? Pai am voie? Recenta delegatie s-a lasat cu reprosuri grele. Cand era mai mic ma pedepsea cu plansete pana dimineata; cateodata mi-e dor de ele. Reprosurile ranesc mai mult si mai adanc.
Mirela, iata, suntem mai multe:) Problema e ca ma cam sperie aceasta dependenta. Sper sa treaca macar cu varsta:)