Când era mai mititel, cam pe când avea vreo cinci ani, fiul meu, Nichita, mi-a spus cu cea mai senină figură că abia aşteaptă să fie condamnat şi că o să se şi roage pentru asta. Am simţit atunci cum e să ţi se înmoaie picioarele literalmente, noroc că era o canapea prin preajmă, că altfel mă trânteam direct pe jos. L-am întrebat cât am putut eu de calmă ce vrea să spună. M-a întrebat cu uimire: „Cum, nu ştii ce e condamnat?” I-am zis că da, dar să-mi mai explice el o dată. Zice: “Diana (sora lui) e prietenă cu Lucian. Dacă Diana se mărită cu Lucian, el nu e condamnatul meu? Iar eu nu sunt condamnatul lui?”, a zis el privindu-mă pătrunzător, de parcă asta era la mintea cocoşului, cum de nu ştiam atâta lucru?! Acum, când are 11 ani, Nichi e foarte fericit că i se îndeplineşte chiar de ziua lui dorinţa de a-l avea cumnat pe Lucian. Iar eu sunt şi mai fericită că acolo sus este Cineva care înţelege, dincolo de cuvinte, ce îşi doresc cu adevărat copiii când se roagă.
Nu sunt comentarii