Goin' out...

Hai la teatru. Care teatru?

„Gata!” mi-am zis într-o vineri în barbă, după ce consultasem febril lista filmelor văzute si nevăzute, a muzeelor agreate şi a celor blamate de comun acord. „Gata! E timpul să mergem la Teatru.” Nu,  nu teatru de copii căci fiul, pretenţios ca mă-sa, nici nu vrea să
auda de „porcăria aia de copii mici”. Nu, frate. Teatru de oameni mari cu intrigă şi deznodământ. Şi, dacă se poate, cu actori mişto şi cunoscuţi. Cum ar fi… Ei, aici e aici… Cum ar fi cei pe care îi ştie de la televizor. Cum altfel…
Zis şi făcut. Liste în gând (scurte, e drept), pe cine, unde i-a văzut, emisiuni, reclame, seriale, cum îi fac teaser, cum îl conving că e mai
mişto decât o partidă de Boom Beach. Apoi calcule. Să nu fie departe, că se plictiseşte pe drum. Să nu înceapă târziu, că o să caşte. Să nu dureze mult şi să nu aibă pauză, să mă trezesc că plec la jumătatea spectacolului. Într-un final, am ales. Odeon, Pavel Bartoş, „Natură moartă cu nepot obez”. Titlul indica o comedie. Başca primisem asigurări că după piesă se dau autografe. Copilul a zâmbit, mama a răsuflat uşurată.

Acum, vă asigur că piesa e mişto. Mişto rău. Iar Bartoş face un rol de zile mari. Ca să nu mai vorbim de Dorina Lazăr, Rodica Mandache… Dar e mişto pentru noi. Până la un punct, a fost ok şi pentru el.
Am avut ocazia să-i şoptesc fiului, cu subînţeles şi un ton educaţional: „Vezi, iubire, ce naşpa…”, când personajul principal mânca peste măsură.
I-am explicat pe scurt, puţin încruntată totuşi, ce e aia o prostituată,
pe principiul „Oricum trebuia sa afle”… Ba chiar am reuşit să zâmbesc înţelegător şi complice când Pompiliu (alias Bartoş) îi pune fetei mâna pe sâni. Că doar şi asta se apropie…
Ce te faci însă când în piesa pe care o credeai comedie încep să moară personajele? Iar nepotul cel grăsun şi cocoloşit, care trece de fapt
printr-o dramă vizibilă, alege să se sinucidă la final? Atunci, te uiţi disperată, cu coada ochiului, la fiul care lăcrimează şi îţi doreşti să fie, dacă se poate, mai prostuţ. Şi speri că actorul o să se dea jos de pe scaun, să lase frânghia şi să ia naibii măcar nişte pastile. Şi te rogi să ştii să inventezi rapid o metaforă artistică uşor de înghiţit.
Christi a râs, a plâns, s-a încruntat, a înţeles mai mult decât aş fi vrut şi mai puţin decât ar fi fost bine pentru el. Cu greu m-am scos, la final, cu vizita în culise.

bartos

De învăţat, speram că mi-am învăţat lecţia. Măcar un google pot să dau şi eu înainte, pe o recenzie. Una clară, sinceră şi adaptată nevoilor noastre. Comune. Dar… ce să vezi?
Ori nu mai ştiu eu să caut, ori nu s-au aliniat planetele, cert e că nu am găsit nimic. Nimic, adică nici măcar sugestii. Avem piese de teatru pentru copii între 2 şi 8 ani, maxim 10. Avem piese de teatru pentru tineri. Şi pentru noi, adulţii. Dar nimic între.
Şi tare mi-ar plăcea ca cineva să facă ceva în această privinţă…

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

2 Comentarii

  • Roxana P 11 iunie 2015 at 4:53 PM

    Va recomand „Interpretul” la Teatrul mic

  • Comenteaza