Sâmbătă dimineaţa. El, pe jocuri. Eu, îngrijorată de asta.
– Iubire, vrei să mergem la Art Safari?
– Safari? Daaaa…
– Nu ăla cu animale… E un loc unde putem vedea tablouri.
– Aaa… tablouri… Sincer, mama, nu prea vreau… Mă uit pe net, dacă e…
– Fii atent. Ca să înţelegi de ce e cool să mergem. (trag aer în piept)
– Ştii cât costă un tablou de acolo? Ştii? Zeci de mii de euro, iubire. Iar noi putem să le vedem gratis. Ce zici?
– Zeci de mii? Taree… Bine, mergem.
C-aşa e în viaţă. Totul e să ştii să vinzi… Îl convinsesem. Dar marketingul din mine s-a oprit aici. Brusc, mi-am imaginat ce va urma. (ce credeam eu, mai exact, că se va întâmpla) După primul etaj o să-i fie brusc foame. Şi sete. Şi cald. Aşa că l-am lăsat şi am fugit. Singură. Şi acum să vă spun de ce am greşit.
Am intrat în clădirea Ciclop imaginându-mi că sunt cu el. La coadă la bilete s-a stat puţin. Recomand totuşi abonamentul pe toată durata evenimentului, tocmai ca să evitaţi eventuala aşteptare. Înăuntru era lume, dar spaţiul (bine ales) s-a păstrat aerisit. Era plin de străini care, mai deştepţi decât mine, îşi aduseseră şi copiii. Mulţi mai mici decât al meu. Toţi erau încântaţi. Sigur, au fost vreo doi puştani care şi-au dat coate în faţa nudurilor. Cum ar fi făcut, evident, şi fiul. Nimic grav…
Cred că aici reacţia depindea mult de imaginaţia şi cultura părinţilor. Sau de cei veniţi acolo să răspundă la întrebări şi să explice lucrările. (La acest capitol, cred eu, se putea mai bine. Eu una am simţit nevoie de asistenţă şi nu am avut-o întotdeauna) Am asistat cu plăcere la lecţia dată de un tătic cu privire la Tonitza, maestrul ochilor. Şi l-am privit apoi pe puşti cum a rămas, analitic, în faţa tabloului preţ de minute bune.
Au fost tablouri, sculpturi, chiar şi obiecte de mobilier din toată ţara, ba şi din străinătate. Artă clasică şi contemporană. Ideea cu spaţiul pentru un suc şi un sandwich a fost deasemenea bună. Precum şi cea a băimărenilor, parcă, veniţi şi cu suveniruri.
Pe scurt, am greşit. E singurul târg de artă din România iar prilejul e numai bun pentru un pic de culturalizare, la orice vârstă. Cu un pic de search pe Google, bruma de cultură pe care o am în domeniu şi un pic de promo gândit, cred că fiul de 10 ani (şi alţii chiar mai mici) ar fi avut un prim contact pozitiv cu arta clasică. Ceea ce vă dorim şi vouă, măcar la anu’:)
Iată şi (alte) câteva mostre din ce a ratat fiul, din cauza faptului că mama lui i-a subestimat răbdarea:)
- Au fost organizate ateliere pentru copii şi tururi ghidate pentru părinţi.
- Librăriile importante din oraş au fost reprezentate, de asemenea, la târg. Ar fi găsit deci şi o selecţie de cărţi despre artele frumoase pe înţelesul lui, ilustrate corespunzător.
Nu sunt comentarii