Goin' out...

Ba să mergeţi cu ei la Operă. S-ar putea chiar să le placă…

Pentru părinţii generaţiei Device, cum îi zic eu, un îndemn de genul “Să ducem copiii şi la Operă” poate părea sinucigaş. Sinucigaş pentru mamele care se aşteaptă ca fiul/fiica să strâmbe de la început din nas (“Da’ mie nu-mi placeee…/Nu vreaaau!/Chiar trebuie?”) Sinucigaş şi dacă, în cele din urmă, copilul acceptă, contra unei îngheţate dar cere imperios să plece la pauză. Sinucigaş şi pentru că, odată ce ei, copiii, decid că nu le place la Operă, e mult mai greu să-i convingi de contrariu, fie şi mulţi ani mai târziu.

Acuma, dacă e să fim sinceri, opera este privită chiar şi de mulţi adulţi drept ceva exclusivist. Pretenţios. Departe. Am auzit, şi nu o dată, remarce de genul “Nici pe mine nu m-au dus părinţii la Operă şi e ok.” Sau “La Operă merg cei care au cât de cât treabă cu aşa ceva”. Lor le amintesc că tatăl lui Enescu a fost arendaş iar cel al lui Pavarotti brutar. Iar vouă vă spun cu inima deschisă. “Ba da, mergeţi la Operă. Măcar ca să aflaţi pe bune dacă vă place sau nu.”
Iată şi câteva tipsuri, pe categorii de vârstă.

scena

Opera Naţională are nişte ateliere minunate pentru puştii între 3 şi 7 ani. Şi parcă şi mai minunate pentru părinţii care vor să meargă la spectacol şi nu au cu cine să-şi lase copiii.  Voi intraţi în sală iar de ei are grijă cineva, care le mai şi explică, bonus, tot soiul de lucruri legate de artă, artişti, decoruri, etc. Prima astfel de exeprienţă o puteţi avea chiar vineri seara. Voi mergeţi la Carmen iar copiii la atelierul Micul Prinţ, de la 18.30. Mai multe detalii găsiţi aici: http://www.operanb.ro/calendar
Mai departe… Spectacolele de operă speciale pentru copii (gen “Motanul încălţat”) sunt frumoase şi potrivite, estimez eu, până în 6 ani. Ulterior, există riscul să le pară puerile. Fi-miu a fost când avea 7, a rezistat dar la final mi-a spus politicos că data viitoare ar alege totuşi un spectacol de oameni mari.
Cred că secretul constă în promovarea poveştii din spatele spectacolului. Urechea se formează cu timpul. În schimb, subiectul în sine, prezentat cum trebuie, poate fi cheia. Foarte mişto mi s-a părut ecranul pe care sunt scrise cuvintele cântate. Pe vremea mea nu exista, şi mă chinuiam să înţeleg ce zic ei acolo, între două acute. Acum nimeni nu mai are această problemă. E ca la un film, în Mall, dar cu muzică în loc de împuşcături.
Şi dacă tot am ajuns aici, există o cartea scrisă de dirijorul Tiberiu Soare. (Un dirijor minunat şi un domn fascinant, by the way) Se numeşte “Pentru ce mergem la Operă?” şi e exact ce trebuie, să zicem de pe la 10
-12 ani în sus. E scrisă relaxat, cu umor. Are detalii despre autor şi viaţa lui, dar mai ales explică subiectul respectivei opere fix cum ar trebui. Are tensiune, descrie personajele, dramă. Sunt sigură că povestea Traviatei le va impresiona pe domnişoare. Iar cea a lui Rigoletto, pe băieţi. Bomboana de pe tort: ştiaţi că între Războiul Stelelor, Stăpânul Inelelor şi Wagner există o legătură? Ha?

 soare

Celor hotărâţi să încerce măcar le mai vând un pont. Acum vreo doi-trei ani cei de la Fundația Calea Victoriei au avut un proiect minunat: treisprezece conferințe despre unele dintre cele mai frumoase opere. Tot la fel, pe înţelesul tuturor, mai ales al adolescenţilor. N-am ajuns atunci, dar tare mi-ar plăcea să repete experimentul, despre care ştiu sigur că a fost un succes.

Tot cei de la Fundaţia Calea Victoriei au şi tot felul de cursuri pentru copii şi adulţi, despre care promit să scriu cât de curând. Până atunci, să ştiţi că-i găsiţi aici.

http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/


 

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza