Bârfe in the city

Şi-am încălecat pe-o şa şi vă spun povestea. Mea.

A fost odată… (Ca mai mereu, între noi fie vorba…)

Că de n-ar fi… (Ce s-ar mai povesti?)

A fost odată o fată… (Prinţesă, să-i spunem, ca să rămânem în ton.)

Şi era una la părinţi. Ce-i drept, şi părintele era unul singur, că celălalt plecase după o altă regină. Da’ tot răul spre bine, căci astfel prinţesa cea mică n-a mai împărţit iubirea cu nimeni şi a crescut cum cerea orice poveste- mândră-n toate cele. Avea şi motive. Era educată bine. Ca-n orice castel, fie el şi unul de la etajul 6, undeva din Colentina. Citea într-o zi cât alţii în trei. Poveşti, desigur. Multe şi neapărat duioase. Cânta promiţător la pian şi câştiga concursuri. “Cântarea României” se numeau, pe vremea aia. La şcoală avea numai note bune. Şi codiţe. Şi bentiţă. Şi matricolă. Şi aşa a crescut ea, fata… Sensibilă, fericită şi ferită de balauri şi alte rele. Dar timpul trecea, vremurile se schimbau iar regina-mamă nu a mai putut să o ţină departe de lumea largă şi răuvoitoare. Şi fata a trebuie să se transforme în femeie. Şi brusc nu a mai fost ca-n poveşti. Parol. A aflat mai întâi că, dacă insişti să fii Alba ca Zăpada, rişti să te cam arzi când dai de soare. Şi că piticii, oricât de prietenoşi păreau, se cam ascuns în pădure la o adică. Când ai nevoie de ei şi îi chemi, ai mare noroc dacă vine unul. Că şapte… n-ai să vezi. Cât despre multele prietene de la Curte, şi ele sunt… de poveste. Nu-i vorbă, îţi stau alături… că doar cineva de încredere trebuie să ofere mărul cel mai potrivit.

Şi a mai aflat prinţesa şi cum stau lucrurile cu Făt Frumos. Care… nu e bine să fie chiar frumos. Că prinţii sunt şi ei oameni iar prinţese doritoare sunt mai multe şi mai vajnice chiar decât balaurii. Iar dacă mai are şi-un cal alb cu 4 cerculeţe în loc de copite, se anunţă război în toată regula. Iar el, prinţul frumos şi cu cal alb sigur nu va mai fi devreme la Palat.
Cu ochii mari şi încă nevinovaţi, prinţesa a privit atunci în jurul ei. Şi a văzut că prinţesele din celelalte regate n-au trăit de fapt până la adânci bătrâneţi cu prinţii lor. Sau au trăit… dar nu tocmai fericite, cum minţeau ăştia cu basmele. Aşa că fata noastră a decis. Ajunge cu prinţesitul. Şi-a pus tărăneşte mâna-n şold si a bătut pentru prima oară în viaţă din picior.

Acum nu mai vrea cosiţe cuminţi ci şuviţe blonde ondulate. Nu mai crede în poveşti ci în reviste de modă. Nu tresare la vederea condurilor dar visează (constant) la o pereche de Louboutin. Evident, nu-l mai caută nici pe Făt Frumos. Oricum Spânul e un personaj mult mai fascinant…

Un singur lucru nu s-a schimbat în tot acest timp. Fata încă iubeşte poveştile. Aşa, de basm cum sunt ele… Şi are multe. De trăit şi de spus.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea. Mea.

Mă rog, începutul ei…

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza