Bârfe in the city

Pe marginea prăpastiei – Guest post

Am ajuns la capătul puterilor. Acolo, pe marginea prăpastiei. În acel moment în care te legeni pe picioare şi te întrebi dacă e chiar atât de rău dacă n-o să te mai ţină. Ele, picioarele. Capul oricum m-a părăsit demult.
Nu, nu mă gândesc la suicid. Asta nu a fost niciodată o opţiune. Întotdeauna am ştiut că oricât de greu îmi e, la un moment dat tot o să mă ridic la loc. Şi acum ştiu asta, doar că nu reuşesc să mă mai ridic. Sunt epuizată, tristă, deprimată. Simt că trăiesc doar pentru că din când în când mai respir. Mai zâmbesc doar pentru că am un copil care merită să-i zâmbesc. Mai vorbesc doar pentru că am un copil care merită să-i vorbesc. Pentru el aş răsturna şi munţii din loc. Dar pentru mine nu pot să fac nimic. Nici măcar să îmi spun mie tot ce mă doare, tot ce m-a rănit, tot ce m-a adus aici. Cred că nu mai sunt prietenă nici măcar cu mine.
Am încercat să cer ajutorul. Am încercat să le spun celor de lânga mine, cărora chiar ştiu că le pasă, că nu mai pot. Îmi zic da-da şi apoi trec la ale lor. Nu pentru că nu le pasă. Ştiu că le pasă. Dar s-au învăţat că eu pot. Ei ştiu că eu niciodată nu ajung pe marginea prăpastiei. Ei ştiu că eu sunt puternică şi trec peste orice mai uşor decât o fac toţi cunoscuţii lor. Şi eu ştiu asta. Dar nu mai reuşesc să mă ridic.
Oare câţi dintre voi sunteţi ca mine? Oare câţi dintre voi cereţi ajutor şi sunteţi ignoraţi? Oare câţi au ales moartea doar pentru că cei dragi au crezut că plângerile lor sunt doar vorbe-n vânt? Sau pentru că nu au ştiut cum să îi ajute. Oare câţi oameni ar vrea să meargă măcar la un psiholog, dar nu şi-l permit? Oare câţi dintre cei care îşi permit se tem mai mult de gura lumii decât de ce se întâmplă cu ei? Ne temem de cancer, de HIV sau de cine ştie ce boli incurabile. Dar cea mai grea boală e cea care ne macină creierul. Şi creierul nu-l mai repară nimeni.

sursa foto: techpp.com

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza