Bârfe in the city

După copil, alege inima sau creierul? (Mărturisirile unei mame aproape singură – Guest Post)

Mi-am dorit să am un copil. Dar nu aşa, pentru ego-ul meu, ci pentru că eram din adolescenţă cu acelaşi bărbat, ceea ce părea să fie alegerea ideală şi pentru că mă gândeam că un copil ne mai linişteşte. Ne iubeam dar eram colerici amândoi şi ori de câte ori ideile noastre nu erau pe acelaşi drum, ieşea cu scântei. Acum ne despărţeam, acum ne împăcam. După o vreme părea că suntem mai calmi, mai aşezaţi(Probabil vârsta îşi spunea cuvântul. Sau blazarea) aşa că ideea copilului a venit firesc. În timpul sarcinii a fost aproape perfect şi eram sigură că după ce nasc o să fie cel puţin la fel de bine. Doamne, cât de mult aveam să mă înşel! Primul scandal a venit la doar 3 zile după ce a apărut minunea pe lume. Şi problemele au continuat. Ne certam din orice. Găseam motiv să ne luăm la harţă şi dintr-o privire. Când copilul avea vreo trei luni, i-am spus că plec. Nu voiam să îmi cresc băiatul în tensiune. Nu voiam să îl supun la teroarea de a-şi vedea o viaţă certându-se. Atunci am văzut cel mai nebun om pe care l-am întâlnit vreodată. Am crezut că nu mai scap vie din mâinile lui. Am vrut apoi să fug. Dar mă temeam că îmi va da de urmă. Apoi m-a rugat să mă gândesc cum aş reacţiona eu dacă mi-ar spune el că îmi ia copilul. Şi atunci am înţeles. Şi am decis să rămân. Nu ca soţie, ci ca mamă. Pe hârtie suntem în continuare căsătoriţi, dar asta nu înseamnă nimic. Pe noi nu ne mai leagă nimic. Decât băiatul nostru. Îl creştem împreună, cât de frumos şi de bine putem. Copilul nostru râde cu gura până la urechi când e cu mama şi cu tata. Nu vede certuri, dar nici tandreţe între noi. Primeşte însă el dragostea noastră totală, ceea ce este minunat.
Când vine vorba despre mine… eu am uitat cum e să fii femeie. De ani de zile pentru mine nu mai există altceva în afara copilului şi serviciului. În disperarea de a-i oferi totul, m-am pierdut pe mine. Mi-am refuzat ieşirile cu prietenele, ca să fiu aproape de băiat. De întâlniri romantice nici nu mi-am pus problema. Sex, nici atât. Da, ştiu că asta nu e o viaţă normală! Dar ce mai e normal în ziua de azi? Ştiţi ce mă sperie însă cel mai tare? Faptul că nici prin cap nu-mi trece că aş putea schimba ceva.

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza