Alina va a la playa

La bomba

Eu vara nu dorm – asta-i clar, dar în vara lu’ 2003 nu am închis un ochi. Ba de la caniculă, ba de la fieste, dar, mai presus de orice, mă măcina viitorul – care trebuia clar să fie în Spania. 
Pizzerul a curăţat hornul pe la sfârşitul lui septembrie şi a închis prăvălia. Aşa că eu şi verişoara trebuia să căutăm o soluţie căci job-ul de supernanny se incheia aici. 
Am închiriat un apartament în acelaşi bloc cu Fernando, dar nu mai aveam bani, nici “trabajo”, iar unicii prieteni pe care ni-i făcusem plecaseră din La Pineda.

la pineda

 

În satul de pe malul mării se instalase liniştea . Doar de pe terasa noastră se mai auzea câte o strună de vioară: “Să-mi cânţi cobzar bătrân ceva/ Să-mi cânţi ce-oi ştii mai bine/ Căci bani ţi-oi da/ Şi vin ţi-oi da/ Şi haina de pe mine….”
Ştirile circulau repede în sat pentru că eram o mână de oameni. Aşa că mai toată lumea ne căuta de muncă. Dar munca mai vine şi ea la tine câteodată. 
– Hola! Tu eşti baby-sitter, nu-i aşa ? mă abordează într-o zi o blondă. 
– Da…răspund eu cu ochii boldiţi. 
– Woooow, ce tare! Am nevoie de tine! Am trei copii şi eu…ma rog…lucrez, dacă mă înţelegi, într-un club din Tarragona. 

Nici nu apuc să îi răspund că femeia îmi şi spune că peste câteva ore îmi aduce copiii acasă. Verişoara sărea în sus de bucurie, iar eu schimbam cobzarul pe trompeta lu’ Mandristeanu. Columbianca se ţine de promisiune şi în numai câteva ceasuri apare cu copiii la uşă. Două fete şi un băiat. 2 ani, 3 ani şi respectiv 6. 
– Chica, eu plec. Programul zilnic este următorul: eu îi aduc la ora 18 şi vin să îi iau a doua zi la 9:00. Dacă am clienţi de elită şi trebuie să plec în Barcelona vin după ei peste câteva zile… Adios! 
Eram bineînţeles sub şoc, dar cu 30 € pe zi era un bun început.
Copiii erau tare mişto. I-am îndrăgit din prima clipa. Tot de la ei urma sa învăţ şi înjurăturile în spaniolă. Veneau şi povesteau despre ” prietenii” mamei care o vizitează cam des şi nici bine nu se obişnuiau cu unii că apăreau alţii.

Maică-sa uita să mai vină după ei, semn că dăduse de clienţi mărinimoşi. Păi nici nu trecuse o lună că o altă femeie de moravuri uşoare  îmi cere serviciile. De data asta, colega de breaslă a blondei era o braziliancă, mamă a unui bebeluş de 3 luni. Hai, că nu-i rău! 50€ pe seară. Cum să refuz? Imposibil! Dar cine ştia ce înseamnă să ai grijă de un prunc care din trei în trei ore se trezea? Pffffff … Greu…

Printre pamperşi, biberoane şi suzete am intrat în primăvara anului 2004. Parcă mă lua un dor de ducă. O las pe verişoara cu copiii şi plec în Cartagena să îmi vizitez prietenii pe care îi cunoscusem cu ceva timp în urmă în La Pineda.

Atentatele din 11 martie din gara de la Atocha m-au prins acolo.  Transmisie în direct: “Se vorbeste despre existenţa altei bombe”, relatez eu telespectatorilor din România. Închid telefonul şi …boooooooom!!!

atocha

 

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza