Alina va a la playa

Hips don’t lie

O lecție deschisă la Hospital del Mar, de pe malul Mediteranei, a făcut ca toți studenții la medicină, să fie martorii aducerii pe lume a lui Victor.

“Eu am studiat la Cluj”, îmi spunea moașa care îmi auzise din aripa vecină urletele de femeie care învățase să se exprime în stilul iberic.

După epidurala dură și rece, dar bună rău, ca o vodka de sâmbătă, am început să mă relaxez și să păstrez o conversație dulce, de româncă la shopping.

Femeia era super tare. De bucurie că românca aflată în administrarea ei revenise la cuvinte articulate, a uitat să anunțe tatăl copilului că poate intra în salonul “facerilor”, dar a reparat greșeala cu o chemare de urgență prin megafonie. Era musai ca El să fie prezent, mai ales că bebelușul dorea să își facă apariția în prezența ambilor părinți, la numai zece ore după ce apa se rupsese mai ceva ca Vedea (știu, am o obsesie, dar și o explicație).

Așadar, a intrat El iar belgianca școlită la Cluj și-a tras puțin sufletul, așa, ardelenește, și s-a grăbit să mă întrebe pe ce ritmuri aș vrea să vină Víctor pe lume. “Ritmuri nebune, chica”, zic eu, plictisită oarecum de situație, căci Victor se încăpățâna să amâne inevitabilul.

– Mai împingi o dată și gata! La ora 22:00 iese copilul și mergem la fiesta! Deci? Punem Shakira?, insistă moașa. Probabil avea și femeia altă treabă în seara aia, de…

– Shakira să fie ! zic eu

“Hips don’t lie “și Victor …iese în sfârșit!

Soțul, emoționat la maxim, cu un zâmbet ștrengar (unic în viața lui), mă privește complice la auzul veștii “E blond…” Aaaaaa, eu îl  visam brunet, cu ochii verzi…

tica

Victor e o minune … Crește frumos, cu mama, cu tata, cu prieteni mișto, cu o cultură româno – spaniolă bine pusă la punct.

“Ai grijă de tine, mama, ai grijă de tine, tati” – astea ar fi cuvintele pe care mi le aduc aminte când vorbesc de Victor și de noi. În rest, poezie…

O decadă de petreceri, probleme, Mallorca, Tenerife, Menorca, Andorra, Costa Brava, Costa Dorada, Puigarda, etc …Pffffff, că au fost atâtea … de iubire, de nebunie, că nici nu mai știu…

tica2

Ce știu e că nu trăiam ca niște burghezi așa că banii sau mai bine zis cardurile folosite încă își mai pun amprenta pe existența noastră cea de zi cu zi. Eu plătesc, domnul plătește iar copilul închide ochii și își amintește cu bucurie de vacanțele alea “wow, ce tare era când tata împingea la sanie și cheliosu’ (un andorran tâmpit) ne-a îndrumat pe pârtía de ski fără ca noi să știm a schia …:)))”

Problema e că Alina simțea cum bujiile și cauciucurile îi formau calea spre succes iar El, după 8 ani, simțea că nici naftalina nu mai putea să îi oprească moliile care îi năvăleau obraznic peste sufletul dornic de senzații tari.

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza