Alina va a la playa

Alina pleacă în Occident

După ce aţi făcut cunoştinţă duminica trecută cu Alina şi aţi citit aici despre cum Vedea a luat pe sus nu numai boi şi vaci, ci şi pe soţul ei, ea ne povesteşte azi cum a început totul.

Ce făcea ea până să cucerească Spania şi cum s-a decis să renunţe la parangheliile de la Şarpele Roşu, citiţi mai jos.

 

“Cine nu a cunoscut-o pe Alina a trăit degeaba. Băi, eram sufletul petrecerilor, atât al petrecerilor cât şi al înmormântărilor – nu de alta, dar cred că şi morţilor le–a făcut bine să îi conduc pe ultimul drum.

Aveam un râs zgomotos, nu că acum ar fi dispărut, de scoteam la ţigară pe balcon şi vecinii din blocul alăturat.

alina bar

 

Şi uite aşa, hlizită de fel, zgubilitica familiei, de 21 de ani, mă hotărăsc să plec peste hotare, încurajată de o prietenă care îmi oferise o slujbă mişto- la Fernando. Cum care Fernando? Pizzerul pe care nevastă-sa îl părăsise şi îl lăsase pe cap cu o fetiţă de doi anişori. Muncea omul de trei luni non-stop şi avea nevoie de baby-sitter. Păi, las eu viaţa de artistă, tânără jurnalistă de monden pentru Spania? Ei bine, da. Las tot…

alina varciu

– Fată, plec. Plec în Spania. Vreau o schimbare. La Bobocica viaţa nu mai e la fel, în presă, subiectele sunt pe cale de dispariţie: Nikita nu mai e femeia cu suflet de bărbat, Vijelie nu mai are amante, vrăjitoarele nu mai fac congrese şi nici la 2 Mai marea nu mai e neagră.

 

– Fată, ce puii mei să faci în Spania? Ej nebună? Nu ai văzut că macho iberico este pe cale de dispariţie? Cu cine mai merg io la lăutari? Pe Nelu Ploieşteanu cine îl mai aplaudă la Şarpele Roşu? Şi dacă rămân iar gravidă, cine mă aşteaptă pe hol până avortez? Şi cu cine mai râd eu?

alina evantai

Pe 24 iulie 2003, agiţatie mare! Alina pleacă în Occident!

Tampoane cu aripioare, caseta cu Gil Dobrică, cartuşul de ţigări şi o mie de vise. Toate strânse într-un geamantan nici prea mare nici prea mic.

La autogară, mamei îi cădea cocul în toate părţile, iar o tanti o liniştea binevoitoare: “Nu te mai uita după ea că nu o să o mai vezi!”

Păi, până să revină doamna cu explicaţia, că după geamurile înalte nu mai are acces, Cocuţa deja mă ”fotografiase” ca pentru ultima dată.

În autocar, zarvă mare. Nu vedeam decât nigeriene zgomotoase şi marocani. Drumul era lung, eu eram ruptă de realitate.

Barajas, Barcelona, Tarragona şi, după zece ore, în sfârşit… La Pineda- localitatea care urma să fie rampa de lansare pe piaţa muncii iberice.

 

Cu ochii mari, cu inima cât un purice şi cu privirea pierdută printre palmierii impunători mă aşez la o terasă şi cer sfioasă şi mândră de originile mele: “ A beer, please!”

Señorita, aqui engleza a little, tu ce vrei e o cerveza”, mă ia peste picior un latin plictisit probabil de turiştii zgomotoşi şi zurlii care puseseră stăpânire pe staţiunea de pe Costa Dorada, un fel de Mamaia mioritică – mai rustică, ce-i drept, fără căprioare siliconate şi centauri cu Dumnezei de aur la gât. Am băut eu vreo patru cervezas d-alea până a sosit Fernando cu fetiţa. Mă uitam şocată la Mediterana, la veselia din jurul meu şi mă gândeam, râzând ca proasta: “ Sunt omul potrivit la locul potrivit” .

Te duc acasă, să te odihneşti şi te las cu fata, că eu plec la discotecă, chica! Am uitat să-ţi spun: ea e Estefania”- o frumuseţe de fetiţă cu ochii mari şi vioi.

O iau în braţe, mă strânge de gât şi, ţipând de bucurie, îmi spune: “Hola, mama!”

ŞOC, ŞOC, ŞOC!”

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza