Mothers and the city

Poate dacă nu ieşeam din casă

Aveam 17 ani când am dat prima dată piept cu pericolul. Eram mică şi proastă şi aveam impresia că tot ce zboară se mănâncă şi că trăiesc într-o lume decentă. Îmi dădusem întâlnire cu o prietenă în localul în care ne petreceam toate orele libere. Eram acolo ca acasă. Când am ajuns însă, ea nu era. Era însă un individ pe care îl văzusem de mai multe ori în compania ei şi care mi-a comunicat că a dus-o în alt local şi că ea i-a cerut să mă ducă şi pe mine. Nu mi-a surâs ideea. Tot ce ştiam despre el era numele şi faptul că îi văzusem vorbind de mai multe ori. Atât! I-am spus că o să rămân acolo. A insistat că ea a plecat ştiind că o să mă duc şi eu, în siguranţă. Amicii mei nu erau prin zonă aşa că am întrebat o cunoştinţă dacă individul e de încredere. V-am zis că eram foarte proastă, nu? Am primit asigurări că e în regulă, nu am ce să păţesc. Şi am plecat. Am ajuns într-o zonă pustie, unde individul s-a năpustit asupra mea mai ceva ca un leu asupra prăzii. Am început să lovesc disperată, cât puteam de tare. Am reuşit să deschid uşa maşinii, moment în care m-a apucat de păr de simţeam că îmi smulge scalpul. M-am întors şi ştiu că i-am nimerit un pumn în plină figură. Atunci am reuşit să mă smulg din mâinile lui şi să fug din maşină. A ieşit şi el şi a început să alerge pe urmele mele. Ţipam, dar ţipam degeaba. Nu era nimeni care să mă audă. Norocul meu l-a reprezentat un şofer care a apărut în zonă. A oprit maşina, moment în care urmăritorul meu a făcut cale-ntoarsă. Ironic, tot un bărbat a fost salvatorul meu.
După trei ani povestea s-a repetat. De această dată ieşisem din metrou şi mă îndreptam spre casă. Era un frig de crăpau pietrele, mă înfofolisem de nici ochii nu ştiai exact unde sunt şi mergeam cât puteam de repede, să scap de vremea neprietenoasă. Nu ştiam că nu acesta era duşmanul meu. La un moment dat mi-am dat seama că e cineva la câţiva metri în spatele meu. Am îndepărtat orice gând rău, pe principiul că nu toţi cei care se apropie de mine sunt infractori. Şi totuşi, nu mergea nici mai repede, nici mai încet. Mergea fix în ritmul meu. Atunci am început să mă îngrijorez. Nu mă gândeam nicidecum însă că m-ar urmări să mă violeze, ci eram convinsă că vrea să mă tâlhărească. Am grăbit şi mai tare pasul, la fel şi el. Am intrat în bloc şi când am văzut că liftul e la parter, am urcat rapid în el, sperând că voi reuşi să scap. Nu a fost să fie. A deschis uşa liftului şi a intrat peste mine. M-a împins în peretele ascensorului şi mi-a spus că dacă tac şi mă supun, o să scap repede şi cu viaţă. Am început să urlu ca o descreierată şi să lovesc cu pumnii şi picioarele. Nu-mi dau seama cum, dar am reuşit să îl împing şi să deschid uşa liftului. Pe scara blocului am continuat să urlu şi să cerşesc disperată ajutor. Asta probabil l-a panicat pe individ, care a fugit. Ce nu ştia el însă este că nici un singur vecin nu a ieşit să mă ajute. Şi ştiu sigur că în 3 apartamente din cele 4 de la parter era cel puţin o persoană. Am avut totuşi din nou noroc şi am scăpat.
Nu am vorbit mulţi ani cu nimeni despre aceste lucruri. Mi se părea ruşinos. Nu era ceva de povestit. Aşa credeam atunci. Apoi, când mi-am luat inima-n dinţi şi am început să vorbesc despre asta, am aflat cu stupoare că una din două femei pe care le cunoşteam fusese victima unei tentative de viol. Din păcate am avut şi prietene care nu au fost la fel de norocoase ca noi. Nu pot să exprim în cuvinte durerea lor. Frica de care nu puteau să scape. Ruşinea care le urmărea. Este ceva cumplit. Timpul nu le-a ajutat, pentru că timpul nu şterge astfel de lucruri. Poţi doar la un moment dat să te scuturi şi să spui: „Nu. Nu vreau să trăiesc toată viaţa în teroare. Vreau să îmi trăiesc viaţa”. Dar pentru asta ai nevoie de sprijinul celor din jur şi mai ales al unui psiholog. Iar pedepsirea pe măsură a violatorilor ajută şi ea un pic la psihic.

sursa foto: www.addictinginfo.org

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza