Goin' out..., Keep it simple...

Vacanță cu părinții. La 35 de ani (partea I)

Povestea de groază de mai jos este scrisă de o prietenă de-a mea (35 de ani), care, sub protecția anonimatului, a acceptat să ne-o trimită. De ce sub protecția anonimatului? Pentru că, dacă ar citi-o ai ei, ar avea nevoie dup-aia de protecția martorilor 🙂

 

“Aveam biletele luate cu vreo 3 luni înante, să mergem de Paște la bulgari, cu tot familionul plus niște prieteni. Familion însemnând noi, cu copilul din dotare, frati-miu cu familia, socri, cuscri și tot așa.

Se ocupase tata de rezervări, scanase piața, făcuse analize asupra prețurilor, vremii și condițiilor. Cred că nu mai fusesem cu ai mei într-o vacanță de prin clasa a opta, așa că pot spune, în apărarea mea, că uitasem cum poate fi.

Mai erau vreo două săptămâni până să plecăm când au început telefoanele.

Primul a fost tata.

(Întâi strategic)

– Auzi, voi v-ați gândit pe unde s-o luați (nu, tată, nu ne-am gândit, momentan mă gândesc ce să fac de mâncare diseară sau când apuc să mă spăl pe cap)

(Apoi ofertant)

– Uite, noi ne-am uitat pe hartă și cred că o să mergem cu bacul, că prin Vamă e aglomerat, la Giurgiu se lucrează la pod. Voi pe unde o s-o luați? (habar n-am pe unde o s-o luăm, nici că-mi pasă, când ajungem, ajungem)

(Apoi vindicativ)

– Să știi că noi ne întâlnim la 6 (dimineața??) cu toții ca să ajungem la 10-11 pe plajă (de ce oare, Doamne iartă-mă, că stăm 4 zile, avem tot timpul din lumeeee!!!). La ce oră ne vedem?

– Nu vrei tu mai bine să mai vorbim când mai trec așa vreo 4-5- 10 zile? Și nu mă scol la 5 dimineața nici moartă.

Pac, se supără și îmi inchide telefonul. La așa impertinență…

 

După care a fost mama.

– Ai început să faci bagajele? (cu 2 săptămâni înainte??)

– Să iei și cărțile de joc, și mingea, și paletele de badminton și șahul. Ah, nu, șahul îl ia taică-tu. Și paletele le ia Florina. Ia tu doar cărțile de joc și mingea. De fapt, nu lua mingea, că o să cumpărăm noi una acolo pentru Mihai (celălalt nepot), ia doar cărțile de joc, aa, și poți să iei și Monopoly, să joace copiii.

– Deci, mamă, până la urmă ce trebuie să iau?

– Păi da, că niciodată nu ești atentă când vorbesc cu tine. Parcă vorbesc la pereți. Are dreptate taică-tu. Hai pa, te sun când ești ceva mai dispusă să asculți.

Și pac, îmi închide și ea telefonul.

 

După care urmează câteva zile de binecuvântată liniște. Deja regret ziua în care am spus da acestei vacanțe cu părinți, copii, amici, și amici de amici. Simt că mă cuprinde în avans oboseala.

Cu câteva zile înainte să plecăm, să tot fi fost 2-3, sună iar tata, pe un ton foarte oficial, semn că n-a uitat impertinența mea și nici n-a iertat-o.

– Deci, v-ați gândit pe unde o luați? Și mergeți cu noi sau nu?

Oftez din toți rărunchii și îmi mușc limba să nu zic NU. Și NU.

– Da, tată, zic, o să mergem prin Vamă dar nu cred că ne vom întâlni să mergem cu toții că, știi, noi ne trezim mai târziu etc, etc

– Bine, face tata, treaba voastră dar o să pierdeți juma’ de zi pe drum…și în Vamă mai stați juma’ de zi, cu aglomerația asta. Dar faceți cum credeți. (mă înnebunesc după formula asta „Treaba voastră, dar…”)

Zic repede în gând trei „Doamne, ajută-mă!” și „Nu mai fac asta niciodată” și termin nesperat de repede conversația, îngânând un timid „Da, tată, poate că ai dreptate”. După care închid repede, dar nu suficient de repede încât să nu-l aud zicând: “POATE am dreptate???”

 

În sfârșit, vine mult-așteptata zi a plecării. Pusesem ceasul pe la 7, să ne trezim, să ne bem cafeaua, copilul să mănânce și să plecăm.

Nu a apucat să sune ceasul la 7 că sună telefonul. Era 5.  Mama, foarte veselă, de abia se auzea de hărmălaia din jurul ei.

– Heeeii, ce faceeeeți? Ați plecat? Noi am plecat de juma’ de oră, suntem aici cu toată lumea, te pupă mătușa Gina („Haideți, leneșilor, odată!” se aude mătușa pe fundal, veselă și ea de parcă băuseră toată noaptea din damigeana cu vișinată). Drumul e perfect, e toată lumea cu noi, numai voi nu sunteți, deeeeci…unde sunteți?

Îmi înghit lacrimile de nervi și, îmi adun toate puterile ca să murmur:

– În pat…

– În paaaaat?? Auziți, oameni buni, nici nu s-au trezit încă!!!!

Pe fundal se aude un „Aaaaaa!!” sfâșietor și dezaprobator.

– Și cică ei sunt ăia tineri…(râsete mulțumite și chicoteli…)

Deja mi-a trecut somnul, dar și cheful.”

 

Joi citiți continuarea la odiseea de 4 zile la mare cu familia a prietenei mele undercover.

 

 

 

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza