How they beat us, Keep it simple...

Mama de duminică

Observ în ultimii ani, pe jumătate cu bucurie, pe jumătate cu tristeţe, cum s-au înmulţit dilemele şi confesiunile unor mame care trebuie să se împartă în mod nedrept între job şi copilul lor. Care, în fiecare zi, sunt obligate să aleagă între cele două. Care sunt chinuite de gândul că balanţa nici măcar nu este în echilibru, că stau 10-12 ore pe zi la muncă şi nu mai apucă să-şi vadă copilul decât atunci când doarme. Cu tristeţe, pentru că s-a ajuns aici. Cu bucurie, pentru că, în sfârşit, începem să ne întrebăm ce e cu adevărat mai important pentru noi şi familiile noastre.

Cristina, pe care o cunosc de mult timp, este ziaristă şi scrie aici fix despre această durere care macină inima oricărei mame responsabile. Căci da, în timpul în care noi suntem la muncă, putem să ne lăsăm copilul cu bona, mama, soacra, dar asta nu înseamnă că ne facem datoria faţă de el.

Şi, după cum bine punctează ea, a aduce nişte bani acasă şi a cumpăra copilului cele necesare nu vor compensa niciodată lipsa ta de lângă el. Lipsa fizică, lipsa de timp dedicat lui, lipsa de afecţiune, lipsa-lipsă.

Cristina a luat o hotărâre extrem de curajoasă şi pentru care merită toată admiraţia. A decis că nimeni nu-i va da înapoi acest timp furat copilului ei, că peste ani nu-şi va aminti ce mare articol a scris sau în ce duminică a obţinut nu ştiu ce exclusivitate, ci doar că a ratat o aniversare, o lecţie de înot, un Crăciun în familie. Şi vă spun că nu i-a fost uşor să renunţe, pentru că a muncit pentru fiecare capăt de aţă.

Se pare că, până la urmă, noi, femeile, am obţinut ce am dorit. Respect, joburi plătite, cariere, independenţă. Dar cu ce preţ? Ne-am sacrificat copiii, familiile, sănătatea, liniştea. Ne-am sacrificat week-end-uri în parc, o carte de poveşti citită în linişte seara, o masă cu 3 feluri de mâncare gătite toate în casă. Unele vor spune poate că merită dar sunt sigură că cele ce vor spune asta sunt cele fără copii.

Nu vreau să fiu greşit înţeleasă. Este perfect legitim ca o femeie să îşi dorească mai mult o carieră, un card full şi un somn până la prânz în weekend. Însă, pentru cele care au ales să aibă copii, lucrurile se complică la infinit.

Am şi eu colege care suspină în fiecare zi la gândul că vor rata şi azi un antrenament, o plimbare în parc sau, pur şi simplu, un alint înainte de somn. Nu pot spune la serviciu că nu pot sta peste program de teamă să nu fie considerate leneşe sau incompentente. Căci, în unele locuri, femeile cu copii sunt percepute drept un real pericol. Sunt alea care rup uşa când se termină programul, sunt alea care nu acceptă să fie deranjate din concediu, sunt alea care îşi iau medical ori de câte ori li se îmbolnăveşte copilul. Pe scurt, incomodează pe toată lumea!

Aşa că, întrebarea e: au meritat şi merită toate astea? Ce fel de adulţi vor creşte în lipsa noastră? Şi mai ales cum vor creşte? Suntem absolut sigure că bonele, mamele, bunicile fac ce trebuie? Pot ele suplini lipsa noastră, a mamelor? Şi, dacă da, atunci care ar mai fi rolul nostru?

În încheiere, vă mai spun doar atât. În vacanţa de vară din anul acesta, am avut şansa (căci da, a fost o şansă) să stau cu Matei acasă. Deşi nu am făcut nimic special, doar am stat cu el, ştiţi ce mi-a zis, înainte să înceapă şcoala? „Mama, asta a fost cea mai frumoasă vacanţă din viaţa mea.”

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza