Keep it simple...

Hai să renunţăm la „Hai!”

Are pe umeri un ghiozdan mai mare ca el. Şi, în lesă, un câine. Pui şi jucăuş. L-a scos la plimbare în drum spre şcoală. Puştiul e blonduţ, cu ochi mari, căprui, calzi şi senini. Şi faţa toată-un zîmbet. „Jack, hai, Jack! Tre’ să ajung la ore…” Copilul se grăbeşte. Câinele-nu. Are chef de hârjoneală. Sunt amîndoi un spectacol delicios de inocent… Evident, puiul câştigă. Puiul de câine. Iar copilul renunţă la luptă. „O să ne certe mama…” spune, în şoaptă şi îl mângâie pe urechi. Apoi se iau la întrecere… Doi paşi mai încolo, o doamnă îl trage, fără lesă, pe fiul îndărătnic după ea. Ea se grăbeşte. El-nu. „Mama, mi-e somn.” „Crezi că mie nu? Hai!””Mi-ai promis că după şcoală mergem în parc…” „Eşti nebun? Avem programare la dentist. Ai fost ieri în parc. Şi hai odată! Că întârzii la muncă!”… El se împiedică. Ea se încruntă. „Dacă nu te mişti mai repede, azi nu te mai uiţi la desene!” Puiul cedează. Puiul de om… Se lasă liniştea. Mă rog, cu excepţia tocurilor grăbite şi a adidaşilor târşâiţi pe trotuar. 1-0 pentru câine. La mamă îmi dă cu virgulă…

Nu fac excepţie. Cred că cel mai folosit cuvânt de dimineaţă, la prânz şi seara, de câţiva ani e „Hai”. Spus încet, tare, rugător, imperios, nervos, răstit. Şi nu există zi în care să nu regret asta.

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza