Hurry no Worry

Le dăm ori nu le dăm? Asta e întrebarea…

De regulă, se întâmplă aşa. Fiul îşi doreşte lucruri. Multe. Şi cere. Doar că eu, mamă responsabilă, mă gândesc că nu e bine să-l învăţ aşa, „The easy way”. Adică imediat cum copilul vrea, hop-ţop sărim cu darul. Că se învaţă prost. Că nu va avea valoarea banilor. Că nu va preţui efortul. Că are atâtea, faţă de alţii. Că azi vrea- mâine s-a plictisit. Şi lista poate continua. Şi toate sunt adevărate.

Şi uite cum, de vreo 2 luni, fiul mi se pisiceşte, se încruntă, cere, roagă şi iar se pisiceşte. Vrea căşti. Din alea care se pun pe urechi, când se joacă pe laptop în reţea. Musai cu microfon, ca să se audă cu ceilalţi. Şi musai acum, că se simte în mână. Şi se roagă, şi insistă până când, aseară, am cedat. „Fie, îţi iau, că nu mai pot…”

În secunda doi, m-au cuprins trăirile. Îl obişnuiesc prost. Să facă ceva ca să merite recompensa. Şi de aici au început negocierile. El, săracul, ar fi fost de acord cu orice. Eu nu. Să spele vase-şi dacă le sparge? Să-şi calce hainele- şi dacă se arde? Să-şi facă ordine- dar asta ar trebui să fie ceva firesc, nu condiţionat de o răsplată. La fel şi cu cititul. Şi mă frământ, şi discutăm, şi le întoarcem pe toate părţile. Şi tot nu găsim nimic educaţional potrivit. Singura soluţie era să aşteptăm până la Paşte. Fiul m-a privit… Trist. Şi s-a întors cu spatele.

Atunci m-a străfulgerat gândul. Remuşcarea. Unde am ajuns? Oare nu cumva, în încercarea de a fi mame perfecte, cu copii perfect pregătiţi pentru viaţă, greşim? Sigur, trebuie învăţaţi că nu pot avea orice, oricând, dar unde ne oprim? Vrem să ajungă nişte adulţi responsabili şi adaptaţi societăţii dar merită să le sacrificăm pentru asta toate micile bucurii, fie ele şi vinovate? Poate că uneori putem totuşi  să-i mai şi răsfăţăm…

Ăsta a fost rezultatul. O mamă imperfectă dar cu un copil perfect fericit. Şi o seară la fel.

Şi nu ştiu dacă am greşit sau nu.

 

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza