How they beat us

Fuga la/de serbare

Mă uit zilele astea pe facebook şi constat că este plin de copilaşi costumaţi în brăduţi, spiriduşi, îngeraşi, fulgi de nea şi câte şi mai câte, prin urmare, a venit sezonul serbărilor. Şi mă bucur. Mă bucur că am scăpat! Numai cine nu e părinte poate fi păcălit de feţişoarele dezorientate ale copilaşilor şi de zâmbetele chinuite ale părinţilor în aşa fel încât să creadă că acest moment este bucurie pură. Numai un părinte ştie cât stres şi chin sunt în spatele acestei aparent nevinovate activităţi.

Să vă povestesc cum a fost la Matei, din câte îmi mai amintesc şi eu.

La prima lui serbare, la care avea 2 ani şi jumătate, a fost aşa. Toţi copiii trebuia să stea pe scăunele, în semicerc, şi fiecare avea câte o scurtă poezioară. Într-o cameră de 10 persoane erau îngrămădiţi 10 copii înmulţit cu cel puţin 2 părinţi, bunici, unchi mătuşi bucata….faceţi calculul. Cald, gălăgie, etc.

Vin copiii, se aşează cuminţi pe scăunele, mai puţin Matei al nostru care, din motive neelucidate până în ziua de azi, a refuzat total ideea că el este artistul şi trebuie să stea pe scenă şi a preferat să stea în public. Asta n-ar fi fost nimic dacă, timp de două ore, artistul neînţeles n-ar fi conştientizat la răstimpuri (cam la ficare cinci minute) că totuşi parcă ar fi trebuit să facă şi el ceva…aşa că ţipa, la fiecare 5 minute, cum ziceam…”E lânduuuu meeeu, e lânduuuu meeeu…” Numai că „lându” lui venise şi trecuse de mult, aşa că, văzând că nimeni nu-l bagă în seamă, s-a dus frumuşel în faţa semicercului de scaune şi s-a tolănit pe covoraş ca o fecioară renascentistă, privind de acolo întreaga serbare şi răsplătindu-şi colegii ocazional cu aplauze, de parcă toată desfăşurarea ar fi fost concepută special penru dânsul.

Credeţi că această aparent timiditate s-a manifestat şi când a venit Moşul? Ei, aş! De cum l-a văzut, i-a spulberat pe toţi ceilalţi din cale şi s-a înfiinţat primul, cu mâna întinsă, în faţa bietului Moş. Şi-a luat cadoul cu maximă seninătate şi a declarat: „Acum melgem acasă.” 

La a doua serbare a fost ceva mai bine. Fiind păţită de data trecută, biata educatoare i-a desemnat rebelului spre recitare o foooartee scurtă poezioară. Trei versuri, mai precis. Toată lumea s-a simţit mai uşurată, estimând că, dacă se vor produce pagube, măcar ele vor fi neînsemnate.

DSC_7861

Şi aşa a şi fost…când i-a venit rândul, brăduţul nostru (aşa era costumat) a mormăit în barbă, pe repede înainte: „Mmmşşşşimoşuzzzzz…” şi a aşteptat mulţumit aplauzele care, evident, au venit cum nici U2 nu cred că a avut parte. Doar că asta n-a fost tot. Considerând că rolul atribuit nu l-a pus suficient în valoare, de-a lungul celor trei (!!) ore de serbare, brăduţul nostru a descoperit că are clopoţei şi globuleţe care, nu-i aşa, pot fi făcute să clincăne, zornăie, zumzăie, în funcţie de unghiul de lovire şi de amplitudinea ţopăielilor pe loc. Urmarea a fost că nimeni n-a mai ascultat ce se întâmpla la serbare ci s-a umflat de râs privind un brăduţ mic şi blond care sărea de colo-colo şi-şi foşnea zglobiu globurile.

spiridus

În poza de mai sus, de la o altă serbare, Matei era spiriduş sau Robin Hood. De serbarea asta nu îmi mai amintesc nimic, deci nimic memorabil nu s-a întâmplat. Şi ştiu şi de ce. Avea un coup de foudre pentru fetiţa din spatele lui, Măriuca, şi nu voia să se facă de râs.

DSC_8196

Iar în asta, era ursuleţ (cred) şi a fost bosumflat pentru că, zicea el, „mor de cald şi arăt caraghios” şi „ne puneţi să ne îmbrăcăm aşa ca să râdeţi de noi”…

Astea au fost cele mai haioase şi memorabile serbări. La restul, pentru că debutantul devenise deja experimentat, rolurile au fost jucate profesionist şi fără derapaje, prin urmare, totul s-a dovedit extrem de plictisitor. S-aveţi un Crăciun fericit!

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza