Bârfe in the city

Fuck off. Şi dă-i cu aspirină…

S-a întâmplat după cum urmează:
Cineva din redacţie m-a întreabat, într-o după-amiază, dacă am o aspirină. Ei bine, da, o banală aspirină. Părea urgent aşa că am încercat să găsesc în rezervele colegilor. Şi oamenii au fost săritori. Mi-au oferit pe rând Algocalmin, Nurofen, Ibalgin, paracetamol… dar aspirina nu exista. Ok, mă gândesc, dacă tot mi-am încheiat programul, dau o fugă prin apropiere. Nu am farmacii dar nu departe e un spital. Mare, cunoscut şi foarte privat. M-am pupat singură în gând pentru idee şi în 4 minute am parcat în faţa unităţii. Mă întâmpină portarul.
– Bună ziua, zic, zâmbind feciorelnic.
– ‘nă ziua. Nu aveţi voie să parcaţi acolo… sunt locurile conducerii.
– Sigur, nicio problemă, dar nu stau decât un minut. Am nevoie, o să râdeţi, doar de o aspirină. Farmacie aveţi?
– Sigur c-avem. Intraţi la recepţie şi vorbiţi cu fata.
Intru. Elegant, curat, modern, aer condiţionat. La birou-o tânără.
– Bună ziua, fiţi drăguţă, la farmacie aş vrea să merg. Vreau să cumpăr o aspirină.
Tânăra se uită la mine tâmp.
– Ăăă… vreţi să cumpăraţi O ASPIRINĂ?
(Caps-urile îi aparţin…)
– Exact. Am o colegă care are nevoie urgentă şi m-am oprit la dumneavoastră pentru că eraţi cel mai aproape…
Pe sub ochelari, fata se mai uită o dată la mine. Ridică receptorul şi formază un interior.
– Alo, bună ziua, scuze că deranjez, e aici o doamnă care ar vrea să cumpere o aspirină…(pauză)…Zice că vrea să cumpere…(pauză)… Bine, mulţumesc.
Pune receptorul cu mare grijă în furcă.
– Îmi pare rău. Nu se poate.
– … Poftim?
– Nu se poate. Nu putem să vă ajutăm.
Îmi dreg vocea. Sunt năucită.
– Domnişoară, poate am înţeles eu greşit. Aveţi farmacie?
– Mda… avem…
– Păi cum vă spuneam vreau să cumpăr o aspirină de doi lei. Ce nu se poate?
– E farmacie cu circuit închis. Nu putem să încasăm banii dumneavoastră.
– Păi poate vă ajută ăsta.
Şi scot cardul de client al clinicii.
Domnişoara îl ia, îl întoarce, se uită la mine… Sună din nou. Mie îmi ard deja obrajii.
– Alo, tot eu sunt… Ştiţi, cu doamna cu aspirina… Da, v-am auzit dar are şi card…
(se aud urlete)… Mă scuzaţi…
Se întoarce spre mine.
– Îmi pare rău, nu se poate.
Simt că iau foc.
– Doamnă, domişoară sau ce sunteţi… Poate nu înţelegeţi. Nici nu contează că am sau nu card de pacient, de fapt. Sunt un om oarecare, de pe stradă, căruia îi este rău. Am intrat într-un spital şi vă rog să mă ajutaţi cu o aspirină. Dacă nu puteţi să o facturaţi, mi-o daţi gratis. E DOAR O ASPIRINĂ iar dvs. lucraţi într-un spital…
– Îmi pare rău, nu e nevoie să ţipaţi. Nu pot să vă ajut.
Fătuca se uită deja spre uşă…
– Vreau să vorbesc şi eu cu şeful tău. Un medic. Unu’ care poate a auzit de Hipocrate, mama ei de viaţă…
– Nu e niciun şef aici şi vă rog să vă calmaţi. Ca să nu chem paza…
Mă uit la ea. E … blank.
– Nu e nevoie, stai liniştită. O zi minunată îţi doresc. Şi multe zile de concediu…
Nu am ştiut ce să mai spun. Nici acum nu ştiu…

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza