Bârfe in the city

Confesiune: azi-noapte m-am culcat cu blugii pe mine…

A, nu. Nu a fost de oboseală. Nu eram mai obosită decât în alte seri. Nu am leşinat, nu am avut febră şi nici nu a fost vreun cutremur care să justifice un asemenea gest necugetat ce-mi poate aduce oprobriul public. M-am culcat îmbrăcată, fix aşa cum am venit de la muncă pentru că… aşa am avut chef.

Nu vă aşteptaţi la asta, aşa-i?

Nu va urma un articol filosofic şi adânc revelator. Dimpotrivă. Calculul a fost simplu şi total superficial.

Eram la baie, orele 23 trecute, abia reuşisem să dezlipesc fiul de calculator. Folosisem eficient cele două ore pe care le apuc trăite în propria casa într-o zi, spălând vase, rufe, pregătind alea-alea pentru mâine (mi-e lene să detaliez, oricum ştiţi lista) şi mă pregăteam pentru fireasca îndeletnicire obligatorie a curăţării danturii. Nu-mi treceau multe prin cap la acea oră aşa că a fost suficientă străfulgerarea: „Auzi, şi dacă nu m-aş mai spăla într-o seară pe dinţi… ce s-ar întâmpla?

M-am privit în oglinda şi mi-am zâmbit. Am pus periuţa neatinsă la locul ei, cu un oftat de satisfacţie. Şi am ridicat din nou ochii. „Ar trebui măcar să mă demachiez. Altfel mâine o să plâng. Aşa, şi? Mâine plâng un pic, nu prea mult că n-am timp de asta. Da’ azi… ia uite ce privire ghiduşă răsare… Poate totuşi o cremă de mâini? Neh. Mâine crapă la fel. ”

Pe măsură ce adânceam situaţia atât de puţin adâncă, trăgeam cu ochiul la mine însămi. Jur că n-am mai avut expresia aia de când m-a prins mama cu chiştoace sub pat…

„Şi totuşi, măcar blugii să-i dau jos…” Reacţia a fost vehementă. „Nu. Nu-i dau jos. Nu vreau. N-am chef. Nu trebuie. De fapt, nu trebuie mai nimic din ce credem zilnic că trebuie. Trebuie doar ce vrem noi să (ne) trebuiască.

Azi-noapte am dormit cu blugii pe mine. Căci uneori parcă trebuie să nu mai „Trebuie” nimic:)

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza