Alina va a la playa

Gaudi face haine mișto!

Începuse să îmi placă bucătăria catalană. Tortilla o întorceam fără probleme, calamarii și caracatițele se prăjeau încet, dar sigur, iar orezul „a la cubana” lua pe zi ce trece forme exacte. Permisul de muncă și rezidența le-am primit de Sfântul Gheorghe, deci era confirmat că Ghiță stătea cuminte la portița Raiului și îmi întinde o mână de ajutor.

PERMIS
A fost mare sărbătoare în cartierul catalán: brutarul mă felicita, la carmangerie fetele săreau în sus de bucurie, iar domnu’ de la ziare m-a luat în brațe și m-a pupat părintește pe frunte.
Am plecat la discotecă și am sărbătorit victoria până în zori. Era primul succes de care eram mândră. Atunci mi-am dat seama că trebuie să te bucuri de paharul de whisky pe care îl ceri începând din momentul în care îl vezi pe tava ospătarului. Privirea ți se schimbă brusc, ochii se luminează, iar faptul că se apropie cu pași repezi de tine te lasă fără cuvinte, ba mai mult, zâmbești ca și curca între lemne.
Asta a fost concluzia la care am ajuns în seara în care m-am dezlănțuit fără frică pe ringul de dans. Olé, olé și iar olé! Nu mă mai ascund când aud sirene, dansez liniștita și pot căuta chiar și un job mai vesel.
Ce putea fi mai frumos decât ospătărița într-un pub de flamenco? Wooooow!!! De la 10:00 la 14:00 la bucătărie și de la 17:00 la 02:30 la bătut din palme. Nu suna rău.
FLAMENCO
Șocul a fost când s-a umplut pub-ul de spanioli de culoare. Gipsy, nene, nu glumă! Am crezut pentru un moment că sunt în Ferentari, dar m-am trezit brusc când chitaristul s-a apropiat de bar urlând: „Ești nouă pe aici, amiga! Eu sunt Antonio. Pune-mi o sticlă de whisky înainte să începem spectacolul flamenco!” Am pus una, două, trei …lăutarii catalani rezistau și cântau voioși.
După a treia sticlă deja deveneau melancolici. „Deschide, domnule, celula/ Să iasă fratele meu…” Dup-aia am aflat că era valabil pentru tot clanul căci majoritatea rudelor erau la răcoare, cee ace, la căldura din Spania, nu e tocmai rău.
Printre paella și flamenco, pasiunea pentru presă nu a fost abandonată. În Barcelona, zarvă mare printre români: un mare manelist al momentului susținea concert la noi în cartier. Eveniment de mare anvergură. Nu puteam lipsi mai ales că, în acele timpuri, mai rar te puteai bucura de o asemenea prezență, noi fiind obisnuiți cu Madonna și Scorpions.
Și uite-mă pe mine la aeroport cum m-am dus să îl iau pe marele artist. Își mișca provocator mustața, mă orbea cu dintele lui de aur când mai făceam câte o glumă și, uite așa, am ajuns la restaurantul românesc însoțiți de șoferul pus la dispoziție de organizatori.
Zic să fiu și eu draguță, să fac pe ghidul turistic că omu’ recunoscuse că era prima vizită în metrópolă. La semáforul din fața casei Battlo, îi spun pe un ton vesel manelistului că asta e casa lui Gaudí. „Tú vorbești serios? Băi, Gaudí ăsta îmi place maxim. Io zic că e cel mai mare creator de modă” răspunde senin lăutarul.
I-am lăsat în plata Domnului și pe manelist și pe Gaudi și m-am întors acasă tot la Gil Dobrică al meu, că numai el știa cum să îmi aline suferința.
Ah, am uitat să vă zic: la flamenco l-am cunoscut și pe soțu’. Da, același despre care vă relatam acum ceva timp cum l-a luat valul din Vedea, deși ea, Vedea, secase de mult.
Păzea că duminica viitoare intra în scenă EL…

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza